Poveste din armata

Eu am facut doi ani de armata. Stiu. Lumea fuge de armata. Eu am pastrat echilibrul universal. Zilele de armata ale altora, le-am facut eu.
De fapt nu a fost chiar asa de tragic. Era totusi o forma superioara de armata (Academia Tehnica Militara). Am slabit tare mult in vremea aia. Chiar ma gandeam sa recomand tratamentul ca regim de slabit. Dar nu merita riscul de a ramane in sistem.
Calde si reci sunt peste tot. Insa sunt doua momente absolut impresionante pe care vreau sa mi le amintesc.
Distractia a inceput cu 5 saptamani de pregatire militara pentru depunerea juramantului. Dupa vreo trei saptamani de ceai cu bromura, si facut liste cu ce sa cumpere careva de la chiosc (ca nu aveam voie sa parasim incinta, trebuia sa numim un norocos care sa cumpere pentru toti), multe zile ploioase in care ne chinuiam care mai de care sa batem pasul ala de defilare, inviorari la ora 6, frecat bocancii si mese delicioase din carne de oase de miel..., dupa cum ziceam, dupa 3 saptamani s-a intamplat ca intr-o zi sa ne sincronizam cu totii. La comanda "Companie...Stai" trebuiau sa se mai auda 3 pasi. La noi se auzeau mereu ori 2, ori 4 ori uneori chiar 5-6. Dupa 3 saptamani am reusit toti 72 sa ne sincronizam. Si a sunat foarte frumos. Pe urma ne punea sa alergam si sa batem cate trei pasi din aia frumosi, sa se auda daca suntem toti sincronizati. Frumos. Foarte Frumos. Dupa ce am plecat eu, s-a scos si pasul de defilare. Sa le fie mai usor.

In acelasi context, mai era un moment frumos. Duminica seara. Dupa primele 5 saptamani, aveam voie sa plecam in weekend pe acasa. Un an am ramas in cazarma. 27 de omuletzi in dormitor cu paturi suprapuse. Ne suportam destul de usor la inceput, ce era iarna. Vara, era alta poveste. Dar despre vara si 54 de sosete dupa o zi de poligon va povestesc in alt post. Deci, sa revenim. Duminica seara, se intorceau oamenii de pe la casele lor, cu o camasa curata, doo perechi de sosete si o geanta cu mancare. Mancarea care in mod normal ar fi trebuit sa ajunga o saptamana sau doua, era consumata la cina de Duminica. Se luau doua paturi. Si se faceau masa. Se mai luau doua paturi, pe post de scaune. Si cine fusese acasa, intindea frumos pentru toata lumea. Eu ii dadeam gata cu cornuletele facute de bunica. In fine, versurile acelea cu "ai mancat cu mine, din aceeasi farfurie" au un sens.
Dupa ce am plecat eu, oamenii stau mai civilizat. Cate 5-6 in camera. Dar s-a pierdut ceva. Mesele alea, dialogurile alea printre inghitzituri. Un: "-Mai respirati fratilor, ca e destul pentru toata lumea!". Un: "-Hai bah si tu! Vezi ca aici nu esti invitat decat o singura data!"...
Priceless - cum zicea reclama.